A make-believe reality

O nouă melodie pe sufletul meu. E de pe coloana sonoră a filmului My Sister’s Keeper, film despre care am mai vorbit într-o altă postare când vă spuneam de altă melodie pe sufletul meu. Melodia e cântată de Priscilla Ahn şi face parte din albumul A Good Day, un album care merită ascultat.

Apropo de filme, trebuie să vedeţi The Ugly Truth cu Katherine Heigl pe care sigur o ştiţi din faimosul Grey’s Anatomy. E o comedie care deşi previzibilă este foarte haioasă şi romantică.

Mănăstire-ntr-un picior

E primul an în care nu sunt în Iaşi la Sărbătorile Iaşului. Nu-mi pare rău pentru că la Sărbătorile Iaşului dacă mergi o dată e ca şi cum ai merge în fiecare an pentru că nu se schimbă nimic. Nu mi-e neapărat dor de Iaşi ci doar de familie şi de un grup restrâns de prieteni şi poate de o plimbare pe Copou. Mă simt mai ca acasă ca oricând aici şi sunt foarte fericită deşi mai am de stat 21 de zile cu piciorul în ghips şi nu pot să merg la serviciu (care îmi place mult şi de care m-am ataşat din prima) sau în plimbări sau o mie de alte lucruri pe care le-aş putea face cu ambele picioare sănătoase.

Pot în schimb să fac karaoke la playstation Cel mai frumos şi haios e când cântăm în duet. Pot să bucur că am un tricou nou nouţ cu Stewie Griffin care a venit pe picioarele lui direct din America. Pot să citesc o carte în italiană pe care nu cred că aş fi citit-o în alte circumstanţe. Pot să mă uit la serialele care apar atunci când apar. Pot să merg cu trenul la nunta prietenului nostru drag. Pot să fac o mie de alte lucruri care mă ajută să uit măcar temporar că nu pot să le fac pe celelalte o mie.

*** Şi da, titlul mănăstire-ntr-un picior se vrea o glumă care să combine ideea de Sărbătoare religioasă a Iaşului cu faptul că momentan folosesc doar un picior. Sper că am reuşit să fiu mai funny decât Peter Griffin în ultimul episod din Family Guy.

Eliza are un an

Eliza a împlinit un an acum două zile. A fost o prinţesă frumoasă aşa cum era şi normal de ziua ei, a încercat să sufle în tort însă atipic pentru un copil, a refuzat să şi guste din el. Ilaiza birthday photoshootig pe flickr.

Break a leg

Am avut tot timpul impresia că doar alţii îşi rup mâinile sau picioarele, doar alţii păţesc diverse lucruri prin care eu nu aş avea cum să trec. Mi s-a demonstrat însă că nu e aşa şi că poţi să păţeşti diverse lucruri doar stând în picioare, sau mai bine zis căzând din picioare. Eram convinsă că doar am călcat puţin strâmb şi că voi putea să ajung liniştită la serviciu, să mă dau cu un unguent şi să forget all about it.

Apropo de coincidenţe şi sincronicitate, în metrou cu mine era o fostă colegă de facultate cu care nu am mai vorbit de vreo doi ani şi care mi-a fost un incredibil sprijin în momentele acelea în care salvarea nu venea pentru că era grevă, în momentele în care a venit totuşi salvarea dar mi-au zis doi ciudaţi (asistenta şi şoferul) că ar trebui să urc eu cele trei etaje pe jos la suprafaţă pentru că citez “toată lumea îşi închipuie că salvarea e un fel de Superman care te ia pe sus”. Cam aşa ar fi trebuit să fie dar în fine, poate cer eu prea mult. Nu ştiau nici la ce spital să mă ducă în cazul în care reuşeau totuşi să mă transporte cumva. După ce au reuşit cu ajutorul pazei de la metrou să mă ducă, în salvare nici nu mi-au imobilizat piciorul care pendula de colo colo la fiecare frână/groapă/drum accidentat. M-a întrebat dacă vreau să îmi dea un Piafen. Când am ajuns acolo se certau că nimeni nu voia să dea căruţul pe care-l are în dotare, nu cumva să rămână fără el. Dacă se putea să merg eu pe jos era perfect.

Am ajuns într-un subsol mizerabil unde nici semnal de telefon nu aveam şi am stat pe la uşi până când m-au vazut. Nici să mă descalţ nu m-au ajutat. Ştiam eu că în spitale în România e îngrozitor dar până nu vezi nu ştii exact cum e. Nu am dat nicio şpagă pe nicăieri (mai mult de ruşine că nu ştiam cum) dar mai bine că n-am dat. După ce mi-a pus atela m-a lăsat la poarta spitalului să stau jos pe o bară până când aducea prietenul meu maşina chiar acolo, pe un trafic infernal, aşa cum e în Bucureşti. Nu a mai putut să stea 2 minute să mă lase să stau în căruţ, trebuia să stau pe o bară. să-mi ţin singură piciorul în mâini.

Spitalul nu-ţi împrumută nici cârje până la următorul control, trebuie să ţi le iei singură pentru că citez din nou “nu ţi se dă nimic gratis în spital”. Normal, că de asta plătesc asigurări peste asigurări. Mă bucur că fac grevă şi sper din suflet să le dea salarii mai mari, poate aşa mai uită şi ei de bani şi îşi amintesc că au de-a face cu oameni bolnavi care sunt şi aşa destul de stresaţi de durerile şi problemele lor ca să le mai suporte şi lor indiferenţa şi neglijenţa. Îi înţeleg că le este greu şi lucrează şi ei în condiţii grele dar nu e prea târziu să se reprofileze dacă cred că nu mai fac faţă şi să lase pe cei din urmă devotaţi şi pasionaţi de asta să îşi îndeplinească atribuţiile cu drag pentru că NU, meseria de doctor NU este doar o meserie ca toate celelalte.

So… break a leg not to break a leg.

The only cure for paranoia

Am aflat ieri că au apărut deja primele 3 episoade din Grey’s Anatomy, sezonul 6. Eu am început să mă uit de la sezonul 5 ca şi cum atunci ar fi început şi deşi au încercat multe persoane să mă convingă să mă uit şi din urmă nu au reuşit pentru că deja ştiam ce se întâmplă şi pentru mine nu ar mai fi avut farmec.

E un serial foarte bine realizat şi deşi nu se poate să nu vărs o lacrimă, două, trei când mă uit la el, îmi face plăcere să mă uit. În episodul 3 sezonul 6 mi-a atras atenţia finalul rostit aşa cum ne-am obişnuit de Meredith:

We’re all susceptible to it, the dread and anxiety of not knowing what’s coming. It’s pointless in the end, because all the worrying and the making of plans for things that could or could not happen, it only makes things worse. So walk your dog or take a nap. Just whatever you do, stop worrying. Because the only cure for paranoia is to be here, just as you are.

Cine mă cunoaşte ştie că eu îmi fac griji şi uneori nu pot să mă concentrez pe prezent pentru că mi-e aşa teamă de nişte evenimente pe care mi le imaginez eu că s-ar putea întâmpla în viitor. E drept că paranoia mea are rădăcini adânci undeva în nişte evenimente din trecut… nu că asta ar fi neapărat o scuză. Uitându-mă de multe ori la secvenţa aceea din serial mi-am dat seama că în ultimele luni am reuşit să be here, just as I am şi să mă tem mai puţin şi să mă bucur mai mult, lucruri care mi-au făcut viaţa de o mie de ori mai bună. Asta nu înseamnă că I’ve cured myself…but it’s a good start.

Next: Desperate Housewives.

[Family Guy am văzut deja în timpul săptămânii]