Observând tot mai des în vocabularul meu sintagmele “abia aştept să vină” sau “abia aştept să se termine” o zi, o activitate, un eveniment sau altceva, mi-am dat seama că tot mai des uităm să trăim în prezent şi să ne bucurăm de o activitate bună/rea cum e şi aşteptăm mereu să vină altceva. De asta am şi făcut asocierea cu instalarea unui program sau urmarea unui curs online unde dăm next, next, next şi apoi finish fără să citim ce scrie acolo pentru că vrem să instalăm mai repede programul să ne bucurăm de el.

Din nefericire finish-ul din viaţa reală nu este atât de plăcut aşa că ar fi frumos dacă în loc să ne ridicăm din pat dimineaţa să mergem la work cu gândul “abia aştept să vin acasă” să ne bucurăm de cele 9, 10, 11, 12 ore pe care le petrecem în afara casei şi să make the best of it. Ştiu că e greu. Abia aştept să ajung seara acasă, abia aştept să vină weekendul, abia aştept să vină Crăciunul. Abia aştept să îmi văd părinţii. Abia aştept să multe lucruri. Încă nu am găsit secretul cum să nu mai dau next next next până la lucrurile plăcute şi să be here just as I am.

Am avut mari dubii dacă să merg sau nu la concert pentru că am avut nenorocul ca pantofii mei să lucreze exact în seara aceea. Am încercat să le conving ba pe Laura ba pe câteva prietene să vină cu mine însă nu am avut succes. Pentru că oricum urma să mă întâlnesc cu Jane în seara aceea am zis că n-are nimic dacă stau într-un colţişor acolo şi la concert. Fiind atâta lume n-o să observe nimeni că sunt singură. Mi-a părut bine să stau la poveşti la un vin fiert cu Jane, o persoană care este exact aşa cum reiese din blog: caldă, prietenoasă şi cu care nu ai cum să te plictiseşti, mereu ai despre ce vorbi. Am descoperit apropo de coincidenţe că stă la vreo 10 minute de mine şi noi am mers o grămadă până la locul de întâlnire.

Concertul Taxi a fost foarte frumos şi într-adevăr de criză pentru că au venit foarte puţine persoane. Eu personal cred că nu a fost suficient de promovat, mi-e greu să cred că doar atâţia fani Taxi sunt în Bucureşti. Dar a fost plăcut aşa în familie, se vedea pe feţele tuturor cât de mult se bucurau că erau acolo, ştiau toţi versurile pe de rost. S-au cântat şi melodii noi (poate noi pentru mine, nu ştiu), melodii care m-au amuzat mult.

Mi s-a confirmat încă o dată ce oameni de treabă şi prietenoşi pot fi Dan şi Irina şi toată trupa Taxi. Mi se pare fantastic să poţi fi o persoană publică şi totuşi să te apropii de oamenii simpli care te admiră şi să le acorzi importanţă şi să îi prezinţi drept “o prietenă veche şi un mare fan Taxi”.

Şi ca orice mare fan o să mă laud şi eu cu pozele făcute la concert. Mulţumesc Mugurel şi Irina pentru pozele reuşite. De la Mugurel am primit acordul să-l pun pe blog. Am făcut un colaj cu pozele mele preferate şi uitaţi ce-a ieşit.

]]> http://mihaelaffrunza.wordpress.com/2009/11/22/dupa-concert-de-criza/feed/ 0 mihaelafrunza taxi http://mihaelaffrunza.wordpress.com/2009/11/20/twilight-madness/ http://mihaelaffrunza.wordpress.com/2009/11/20/twilight-madness/#comments Fri, 20 Nov 2009 07:49:26 +0000 mihaelafrunza http://mihaelaffrunza.wordpress.com/?p=1556 ]]>

Azi s-a lansat filmul New Moon. Abia aştept pe 27 să se lanseze şi la noi să-l vedem. De fiecare dacă când văd o ştire legată de cărţile astea simt o mândrie foarte mare deşi nu ştiu de ce că doar n-am scris noi cărţile. Azi când am deschis să citesc ştirile pe net am văzut-o şi pe următoarea: Twilight doboară recorduri. Aş minţi dacă aş spune că nu mi-a făcut ziua.

În episodul pe care l-am văzut azi din Desperate Housewives, Gaby avea o menajeră din România care avea terminat doctoratul la Bucureşti, doctorat care însă era useless în America. Menajera o ajută pe Gaby să o homeschool pe fetiţa ei. Aşa cum se leagă lucrurile de obicei, chiar azi discutam cu Laura despre motivele care îi determină pe românii cu studii să plece în alte ţări să spele toalete (figurat vorbind). Ce-i determină pe românii care pot fi şefi în România să fie housekeepers în America. Mi-e greu să înţeleg. Ceea ce ştiu şi înţeleg este că e altă lume acolo, că e civilizat, că noi suntem cu nu ştiu câţi ani în urmă ca fel de a gândi şi a ne comporta. Înţeleg oamenii care pleacă din stresul din România pentru o viaţă mai simplă şi mai civilizată. Înţeleg ambele alegeri însă eu prefer să merg după zicala “decât codaş la oraş mai bine-n satul meu fruntaş” (iarăşi figurat vorbind). Eu recunosc că ştiu şi pot să fac multe lucruri şi îmi doresc să am şansa să le arăt, aici în ţara mea aşa imperfectă cum e ea.

Sâmbăta asta am ocazia să văd formaţia Taxi live după 5 (aproape 6) ani în care nu i-am văzut decât la televizor. Nu pot să spun decât că mă bucură foarte foarte foarte mult. Aveţi mai jos afişul şi noile (foarte reuşite) melodii TAXI:

Apropo de nişte răspunsuri, sunt foarte curioasă să citesc cea mai nouă carte a Mihaelei Rădulescu “Nişte răspunsuri”. Revin cu recenzie personală când reuşesc să o cumpăr.

Nu obişnuiesc să mă ataşez foarte mult de lucrurile văzute prin magazine (mai ales dacă nu mi le permit) şi nici nu îmi stă gândul la ele după ce ies. Însă aseară nu am reuşit să-mi mai iau ochii de pe un tablou cu lalele pe care l-am văzut într-un dormitor amenajat de la Ikea. Am stat mult şi m-am uitat la el şi simţeam cum mă bucură efectiv vederea lui şi ce frumos ar sta în sufragerie la noi.

Am vrut să renunţ la el din cauza preţului însă îţi multumesc că nu m-ai lăsat.

Acum ziceţi şi voi… nu e priceless?

În general cadourile pe care le primeşti în plic conţin fie bani fie o felicitarea haioasă. Anul acesta de Saint Miha am primit de la colegii de serviciu un cadou în plic şi când l-am văzut am presupus că au pus o felicitare sau nişte bănuţi pentru că nu au ştiut ce să-mi ia. Însă am fost foarte plăcut surprinsă să găsesc acolo un Voucher de cumpărături la librăria Cărtureşti.

Mi s-a părut o super idee şi chiar nu ştiam că se poate să cumperi cuiva cadou aşa ceva. Aseară am fost să-l cheltuiesc la Cărtureştiul din Piaţa Romană şi m-am simţit foarte bine printre atâtea cărţi şi ceaiuri şi lucruri frumoase. Păcat că era aşa aglomerat şi cum eu nu sunt refăcută complet mi-a fost mai greu să mă mişc printre rafturi.

Sunt foarte încântată de ce-am cumpărat. Una este o carte pe care mi-o doream demult şi despre care am scris la un moment dat într-o postare: Cum m-am lăsat de gândit, Mic tratat pentru intelectuali epuizaţi. A doua este o carte care mi-a atras atenţia după copertă (şi cea din faţă şi descrierea de pe spate) şi abia aştept să o citesc. Se cheamă Londra este cel mai frumos oraş din America.

Mulţumesc încă o dată pentru un cadou care mi-a mers la suflet.

Aşa suna unul dintre sms-urile pe care le-am primit de ziua mea onomastică şi mi s-a părut un bun titlu pentru o postare în care vreau să mulţumesc tuturor oamenilor dragi care au fost alaturi de mine fizic sau prin telefon. A fost o zi minunată în care m-am simţit de parcă ar fi fost ziua mea de naştere şi aproape că am fost la fel de în centrul atenţiei ca Eliza.

Am primit cadouri frumoase şi utile şi mi s-au făcut multe surprize. Zâmbesc când intru în casă şi simt miros de crini. Chiar dacă au trecut deja două zile, când mă uit în oglindă zâmbesc la cerceii mei noi pe care cei dragi ştiau cât de mult mi-i doream însă îi tot amânam de la un salariu la altul pentru că mereu aveam altceva mai util de cumpărat. Parcă abia aştept să se facă mai frig afară să port şi puloverul meu nou şi superb.

Am fost gazde bune şi zic eu a fost apreciată mâncarea de către invitaţi. Nu daţi niciodată greş dacă gătiţi reţeta postată de Laura de cartofi usturoiaţi la cuptor. Cred că Eliza a fost un pic supărată că noi mâncam bunătăţi şi ea doar biscuiţi dar cred că ne-a iertat deja. Dacă vreţi să o vedeţi nervoasă puteţi intra la mine pe flickr sau pe un video mai vechi în care CHIAR era supărată foc.

După o lună dureroasă de absenţă, Stewie Griffin revine duminică în forţă cu un nou episod din Family Guy. Din ce-am văzut aici, nu va fi Stewie neapărat în centrul atenţiei însă sigur va avea şi el replicile lui amuzante aşa cum ne-am obişnuit. Nu ştiu sigur dacă acest come back are legătură cu faptul că tocmai mi-am scos eu piciorul din ghips după o lună de zile sau cu faptul că duminică atunci când apare este ziua mea onomastică şi acest episod vine drept cadou. Either way…clar are legătură cu mine.

Apropo de Stewie şi de subiectul cel mai discutat al momentului, deşi votul este secret… daţi-mi voie să-mi exprim şi eu opţiunea electorală pentru următorii 5 ani:

Am învăţat să mă uit la Grey’s Anatomy de la prietena mea Alina atunci când nu mă simţeam tocmai bine şi mă lua să dorm la ea în cămin pentru că ştia mereu când simţeam nevoia să nu fiu singură. Apoi când nu dormeam la ea dădeam play în acelaşi timp şi comentam prin sms-uri scenele mai interesante. Ajunsesem să fiu foarte ataşată serialul acesta deşi am început să mă uit la el de la sezonul 5.

Acum mă uit la sezonul 6 şi parcă îi lipseşte ceva. Nu mai sunt aşa de încântată de el. Nu îmi dau seama dacă e din cauză că lucrurile s-au complicat mult prea mult, că dramele sunt mai drame ca niciodată sau că personajele mele preferate nu-şi mai găsesc locul şi nu mai reuşesc să fie fericite în niciun fel.

Cu toate astea nu vreau să renunţ la serial pentru că 40 de minute pe săptămână înseamnă foarte puţin raportat la  cât de mult înseamnă chiar şi o scenă de 3 secunde care te pune pe gânduri. În episodul pe care l-am văzut aseară au fost două replici care mi-au plăcut. Prima este despre pace iar a doua despre momentul în care ceva care ni se pare lipsit de soluţie, îşi găseşte într-un final soluţia.