Publicitate

În general îmi place să mă uit la reclame pentru că aşa aflu ce lucruri noi de care nu am nevoie au mai apărut şi pe care totuşi o să le cumpăr să le încerc Cele la mâncare îmi fac poftă şi sigur cumpăr… să văd cum e.

Pentru mine contează şi reclama … cât de apetisant prezintă produsul respectiv (fie el de mâncare sau nu). Am observat în ultima perioadă numai reclame neinspirate sau făcute în mare grabă, reclame pe care le dau mai des decât pot eu suporta. Programele cu muzică au devenit programe cu reclame care mai dau şi muzică uneori în loc să fie invers.

Ştiţi reclamele acelea la pufuleţi Gusto? Sunt două: una cu un tip cu cap de câine şi una cu un tip care şi-a rupt capul şi corpul îi cade pe geam şi apoi capul lui cere un pufulete de la prietenul lui. Mi se par îngrozitoare. Mi-e o poftă de pufuleţi din aia dar nu cumpăr din principiu, pentru că dacă aş cumpăra atunci reclama aia oribilă şi-a atins scopul. Totuşi… prin faptul că scriu pe blog despre asta şi eventual voi cumpăra şi pufuleţi din ăia să văd cum sunt cred că reclama aşa neinspirată cum e, şi-a făcut treaba. Prin urmare o reclamă nu trebuie să îţi placă sau nu ci trebuie să te facă să ţii minte produsul şi să vorbeşti despre el, fie că spui că te scoate din minţi fie că spui că ţi s-a părut foarte deşteaptă. Nu am ajuns eu la concluzia asta ci este un secret mărturisit de un expert în publicitate.

Presimt că azi voi mânca pufuleţi Gusto

And don’t be too offended by someone who’s openly rude

Mă uitam la Desperate Housewives şi mi-am adus aminte de un subiect despre care vroiam mai demult să scriu dar nu am mai apucat. Am mai spus şi altă dată cât îmi plac concluziile din fiecare episod din Desperate Housewives. Cel pe care tocmai l-am văzut sună cam aşa:

You should never be too impressed by people with good manners. They’re the ones who will give a friendly wave even when they’ve stolen from you. They’re the type to sweetly welcome you even as they try to uncover your secrets. They’re the kind to offer you coffee even as they report you to the police. And don’t be too offended by someone who’s openly rude. Because they may be that way for the nicest of reasons.

De când mă ştiu încerc să mă feresc de oamenii care sunt amabili tot timpul, care nu-şi ies din fire niciodată şi care te copleşesc cu complimente până îţi vine rău. De obicei tot ei sunt cei care reuşesc cumva să diminutivizeze fiecare cuvânt … chiar şi cele care sună oribil diminutivizate. Oare ei chiar aşa sunt sau pur şi simplu joacă un rol foarte bine pus la punct de acasă?

E normal să fii un om amabil şi educat şi plăcut de ceilalţi atâta timp cât eşti sincer. Dar e la fel de normal să te mai enervezi din când în când, e normal să nu ai tot timpul cuvinte de laudă pentru cei din jur, e normal să le spui când greşesc, e normal să le spui dacă te-au supărat cu ceva … after all you’re only human.

Eu cred că e mai bine să nu spui oamenilor că sunt frumoşi dacă nu crezi asta, să nu spui oamenilor că sunt deştepţi dacă tu crezi că nu le-ar strica să mai pună mâna pe-o carte, să nu râzi la glumele oamenilor dacă tu nu crezi că sunt cu adevărat amuzante, să nu zâmbeşti dacă de fapt te-ai enervat, să nu lauzi ceva ce nu merită laude, să nu cauţi motive să linguşeşti. Şi lista poate continua.

Şi sinceritatea are modul ei frumos de a se manifesta. Se cheamă … asertivitate. Da, e un cuvânt nou pe care l-am învăţat şi sunt foarte mândră de asta

Apropo, foarte bun episodul din Desperate Housewives.

Later edit: Încă o coincidenţă: la puţin timp după ce am scris postarea asta am început să mă uit la Liar, Liar, un film în care personajul principal nu poate să mintă pentru o zi. Şi e avocat. Imaginaţi-vă ce dezastru.

Visez

Tocmai am citit un articol în care scrie că s-a demonstrat ştiinţific că visatul cu ochii deschişi stimulează activitatea cerebrală. Deci aşa se explică faptul că activitatea mea cerebrală este atât de intensă.

Visatul cu ochii deschişi nu încetineşte activitatea creierului, ci o stimulează, contribuind la rezolvarea unor probleme complexe.

Concluzia care ar fi? Oamenii ar trebui să fie plătiţi ca să … viseze

Atenţie… se cântă la Eurovision

Seria festivalurilor/concursurilor în care se cântă începe astăzi cu Eurovision. De fapt cu semifinala Eurovision. În fiecare an am ţinut cu România, fie că mi-a plăcut piesa fie că nu.  Ziceţi ce vreţi însă mie melodia de anul trecut mi-a plăcut. Eu nu cred că o melodie este sau nu este de Eurovision… totul ţine de noroc şi de câţi români generoşi sunt peste hotare să voteze. Deci chiar nu cred că are vreo importanţă cum e o melodie. Din punctul meu de vedere… cea de anul ăsta este … ok… nu mai mult. Cine mi-a mai citit blogul ştie încă de la preselecţii că aş fi vrut să plece Cătălin Josan cu piesa lui

Fix me

Am redescoperit pe blogul lui annny (un blog peste care am dat de curând şi pe care am început acum să-l citesc ca pe o carte … cu muzică) o replică pe care am auzit-o în Grey’s Anatomy şi care la momentul respectiv m-a impresionat foarte tare (era oricum şi contextul de aşa natură).

So you think I’m broken, fix me. ‘Cause I’m no quitter.

În capul  meu are foarte multă logică de ce replica asta are aşa mare importanţă pentru mine în acest moment. Am senzaţia că are un mesaj oricum suficient de puternic ca sa nu mai trebuiască să explic eu cu multe paranteze rotunde, pătrate şi acolade.

Şi o melodie frumoasă: