Bike me

Am pus pe flickr şi dovada activităţii mele sportive de fiecare zi. E frumos să faci sport numai că am senzaţia că slăbesc pe zi ce trece, lucru de care chiar nu am nevoie. La mine lupta cu kilogramele are o cu totul altă însemnătate … mă lupt să nu le pierd.

Uitaţi-vă la poze dacă vă plac, dacă nu vă plac reclamaţi-mă pe piţipoanca.org sau pe bagaboanta.whatever, deşi nu cred că o să vă lase sufletul având în vedere că în majoritatea apare şi Eliza

It’s not art until somebody says it is

Cred că am mai spus şi altă dată că eu nu judec fotografiile după criterii precum “compoziţie” sau “cum cade lumina” ci după criteriul “bate sau nu bate inima mai tare când îmi pun prima data ochii pe ea”. Azi mi-a bătut inima mai tare pentru poza următoare:

(găsiţi poza aici).

E greu să explic de ce bate inima pentru o poză sau pentru alta (nu mă refer aici la poze în care am oameni dragi că pentru alea îmi bate inima tot timpul) şi e şi mai greu să scriu despre asta de teamă să nu fac o nedreptate pozei şi să nu scriu ceva suficient de frumos care să o pună în valoare. Ştiu că unii dintre voi ar putea spune că “e un copchil care cade şi două mâni ce ţi se pare aşa … artistic la asta?”) şi nu vă condamn neapărat, nu simţim toţi la fel, ar fi ciudat să simţim toţi la fel.

Oook. Here I go. De ce a bătut inima pentru poza asta.

Pentru că îmi dă sentimentul de siguranţă că oricât de “pe burtă” ai cădea şi nu prea mai poţi să te ridici… tot există nişte mâni care să dea să te prindă. Poate că nu vor reuşi mereu să te prindă. Poate că va trebui să încerci să te ridici singur. Poate că va trebui să îţi dai seama că chiar dacă ai căzut să vezi partea bună a lucrurilor… ai căzut pe iarbă… cât de grav poate să fie? Îţi înverzeşti un pic hainele. Mare lucru. Le cureţi. Cumperi altele. Te scuturi. Priveşti înainte. Nu în jos. Doar că nu te uiţi la mâni. E bine să ştii că sunt acolo. Două mâini protectoare care ar fi vrut să te prindă şi una care ţi se întinde ca să te poţi ridica mai uşor. S-ar putea să nici să nu ai nevoie de ea. Dar sentimentul că este acolo … e un sentiment de certitudine şi de dragoste care te ajută să mergi mai departe… doar că singur. Şi când realizezi asta înseamnă că ai crescut.

Deci dacă “it’s not art until somebody says it is*” hai să spun eu: IT’S ART!

*Replică din filmul Mona Lisa Smile. Minunat film.

Eliza merge cu mami. Bate inima tare:

Cişmigiu & Comp. … tot pe patine

Mai ţineţi minte Cişmigiu&Comp. de Grigore Băjenaru? A fost cartea copilăriei mele. Am citit-o cred de peste zece ori (uneori doar pasajele care mă făceau să râd în hohote deşi eu rareori râd când citesc). Dacă nu aţi citit-o şi nici n-aţi auzit de ea … nu ştiţi ce pierdeţi (cereţi şi v-o trimit pe mail).

În Cişmigiu îmi place să mă plimb vara, să citesc o carte pe o bancă sau să mă dau cu barca şi cu hidrobicicleta.

Azi am fost  la patinoar în Cişmigiu (deşi am zis în postarea trecută că nu mai merg, pe la 14.30 ma plictiseam şi am zis … what the hell … hai să merg). Gheaţa bună, luminiţe frumoase, muzică antrenantă, ninsoare afară …. ce-ţi poţi dori mai mult? Poate să nu fie jumate de Bucureşti acolo? Da, a fost foarte aglomerat …. bine mi-am mai ales şi eu intervalul orar 16-18 când vine toată lumea. A fost frumos totuşi (cu excepţia celor două căzături  pe care le-am luat NU din vina mea ci 1. a unui domn care nu era atent dar care şi-a cerut scuze şi m-a şi ridicat şi 2. din cauza unui copil care a căzut fix în faţa mea – mulţumesc domnişoarei care m-a ajutat să mă ridic, a fost foarte simpatică). Aşa cu aglomeraţie cu tot am avut curajul să patinez o oră şi jumătate (aş fi patinat două ore dar mi s-a desfăcut şiretul la patină şi nu puteam efectiv să mi-l închei singură), am învăţat şi eu să evit lumea, să nu mă mai sperii dacă vine cineva din spate prea aproape şi nici dacă se întâmplă să cadă cineva lângă mine). Anyway intrarea nu este gratuită aşa cum zice pe toate site-urile … costă la fel ca peste tot, în schimb merită. Şi oamenii sunt altfel. Totul e mai frumos.

Nu am rezistat să nu fac şi câteva poze (ştiu că e patetic să îţi faci singură poze dar na, ne adaptăm şi noi la situaţie). Uitaţi aici una cu patinoarul. Pe flickr o să pun şi cu mine. Enjoy.

Hi 5ă facem poze

Mă uitam acum de plictiseală printre pozele unor fete (pe unele le cunosc oarecum) pe un oarecare site (n-o să spun acum care şi nici nu o să dau link) şi mă gândeam cum poate cineva să facă publice nişte poze în care arată atât de rău. Ori sunt eu prea subiectivă şi nu îmi dau seama ce poze reuşite sunt de fapt, ori ele nu conştientizează ce deserviciu le face apariţia online. Nu mă refer aici numai la felul în care arată ele ci şi la decoruri, contexte, persoane cu care apar.

Îmi amintesc că acum vreo 5 ani un prieten mi-a spus că-l întristează oarecum apariţia camerelor digitale pentru că va avea loc o invazie de imagine multă şi proastă (dacă nu te-ai exprimat chiar aşa te rog să mă corectezi) şi chiar asta s-a şi întâmplat. Lumea face poze la greu, poze care nu reprezintă nimic, poze în care vrea să arate sexy şi atrăgătoare, poze clare, poze pe întuneric, poze în natură, poze în baie, în bucătărie şi aşa mai departe. Toată lumea se vede pasionată de fotografie şi toată lumea se vede “model”.

Îmi place să mă uit la fotografii frumoase indiferent ce reprezintă ele. Criteriul după care le consider eu frumoase este că “îmi bate inima când le văd” şi mi se pare criteriul cel mai puternic peste care nu pot să trec.

Haideţi, criticaţi-mi pozele, vă dau voie. Doar că să ştiţi că o să ţin cont de părerile voastre şi o să le şterg pe alea care credeţi voi că îmi fac un deserviciu şi eu nu mi-am dat seama când le-am pus şi o să vă apreciez pentru prietenia şi sinceritatea voastră.