Jurnal de metrou

Pentru că momentan nu mai merg cu bicicleta, nu mă mai pot ţine de categoria Jurnal de biciclist. De fapt explicaţia e că nu mă pot ţine de nicio categorie. Merg în schimb cu metroul şi filmul care rulează în faţa mea în fiecare dimineaţă/seară este la fel de interesant. Îmi place că metroul în ultima perioadă este mai ceva ca o sală de lectură. Lumea citeşte într-o veselie cărţi apărute la ziare în principal, cărţi vechi româneşti de pe la anticariate sau biblioteci, best-seller-uri mai noi sau mai vechi, cărţi de dragoste, de aventuri, ziare de scandal, ziare care se găsesc gratis şi aşa mai departe. Lumea ascultă muzică la metrou (uneori în timp ce citesc), lumea îşi verifică mail-ul la telefono-laptopuri cât mai scumpe şi mai odd-looking. Lumea mănâncă, citeşte şi ascultă muzică în acelaşi timp. Ai zice că lumea încearcă să profite de fiecare bucăţică de timp pe care o poate utiliza şi să n-o piardă uitându-se pe pereţi. Altă lume, ca mine de altfel, ascultă doar muzică şi se uită ce mai face cealaltă lume. Azi dimineaţă un domn cu chelie citea Istoria calviţiei mele. Mi s-a părut funny.

Sortit

De când mă ştiu mi-am făcut un obicei din a citi cărţi recomandate de Laura pentru că ştiam din start că dacă au impresionat-o pe ea mie nu aveau cum să nu-mi placă măcar un pic (cu excepţia celor poliţiste dar până şi acolo am mai găsit câteva care mi-au atras atenţia cu ceva).

Citesc acum Viaţa secretă a albinelor, o carte foarte frumoasă pe care o mănânc pe pâine de vreo două zile ori de câte ori am ocazia. În afară de faptul că mi se face poftă de pâine cu unt şi cu miere când citesc şi un rând din ea, cartea m-a făcut să meditez din nou la nişte lucruri la care m-am gândit de multe ori, unul dintre ele fiind … soarta.

Mă sperie şi mă bucură în acelaşi timp ideea că orice lucru faci, oricât de mărunt şi de neînsemnat ar părea poate influenţa decisiv existenţa ta sau a unei persoane din jurul tău pe care poate încă nici nu o cunoşti. De exemplu personajul principal din carte meditează asupra faptului că o simplă durere de dinţi a generat o serie de întâmplări fără de care existenţa ei ar fi fost cu totul alta. Dacă nu ar fi fost durerea de dinţi atunci cineva nu s-ar fi îndrăgostit de dentist, nu ar fi făcut acei copii iar ea nu ar fi avut ocazia să întâlnească unul dintre acei copii care a avut un rol decisiv în viaţa ei.

O vorbă aruncată la întâmplare pentru a face conversaţie, o privire aruncată din plictiseală peste un lucru dintr-un magazin, orice lucru aparent nesemnificativ îşi va regăsi poate ecoul cândva în existenţa fiecăruia.

Uneori când revezi lanţul de întâmplări mici care au contribuit la fericirea ta, te sperie gândul că dacă dintr-un motiv sau altul ar fi lipsit chiar şi o singură verigă, viaţa ta ar fi fost alta. Poate e mai bine să nu te gândeşti la asta sau e mai bine să te gândeşti că veriga aceea ar fi fost înlocuită cu alta iar lanţul de întâmplări mici ar fi fost altul însă soarta l-ar fi făcut să ducă în acelaşi loc. Cred că în loc să iei să îi studiezi fiecare verigă e mai important să ştii să preţuieşti şi să te bucuri de ceea ce a reuşit lanţul tău de întâmplări să facă pentru tine.

The dreams that you dare to

Am visat azi-noapte că scriam o postare despre dorinţe. Dacă închid ochii vizualizez postarea doar că nu pot să citesc ce-am scris şi nici nu îmi aduc aminte. Aşa că o să scriu altceva … sau poate e de fapt acelaşi lucru.

Fiecare dintre noi are dorinţe mai mici sau mai mari. Unii nu reuşesc să le recunoască nici măcar în faţa lor pentru că pleacă din start de la ideea că nu se vor împlini niciodată. În ceea ce mă priveşte pe mine nu cred că aş putea să trăiesc fără să am încredere că ceea ce visez va deveni realitate. Nu sunt cea mai entuziastă dintre persoane însă nu mă pot abţine să nu cred. Poate am avut parte de multe dezamăgiri pe multe planuri (mai mici sau mai mari) însă e de ajuns un singur lucru să se împlinească pentru ca eu să uit de toate miile de lucruri care nu s-au împlinit.

Nu sunt de acord cu principiul “nu fac asta pentru că dacă nu merge o să sufăr” ci mai degrabă cu principiul “dacă nu-l fac sufăr oricum aşa că mai bine-l fac”. Cred că prudenţa în exces ne împiedică să ne îndeplinim visele. Nu zice nimeni că trebuie să te arunci cu capul înainte oricând şi oricum însă mai cred că un cucui n-a omorît încă pe nimeni.

Sinceră să fiu nu ştiu cum e mai bine în general să faci, ştiu doar cum e mai bine pentru mine şi mai ştiu că e minunat să-ţi doreşti şi să doreşti…

Ştiţi ce mai e minunat? Să redescoperi o melodie pe care parcă ai pierdut-o dar pe care acum câţiva ani o aveai mereu pe repeat.

Later edit:

La vreo două ore după ce am scris postarea despre dorinţe am început să mă uit la Before Sunset (un film  minunat; să vă uitaţi şi la prima parte – Before Sunrise – pentru că merită fiecare secundă) şi mi s-a părut incredibilă o conversaţie pe care o aveau personajele principale despre dorinţe. Am avut sentimentul că parcă vorbeau ca să completeze ceea ce gândeam eu… ce frumos reuşeşte Celine să exprime ceea ce am încercat şi eu un pic mai stângaci să exprim:

Jesse: Yeah, but that’s so hard! You know, to be in the moment. I just feel like I’m…designed to be slightly dissatisfied with everything. You know? I mean, like…always trying to better my situation. You know, I satisfy one desire, and it just… agitates another, you know? Then I think, to hell with it, right? I mean, desire is the fuel of life, I mean, do you think it’s true that if we never wanted anything, we’d never be unhappy?

Céline: I don’t know… Not wanting anything, isn’t that… a symptom of depression? Yeah, that is, right? I mean, it’s healthy to desire, right?

Jesse: Yeah… I don’t know, I mean, it’s what all those Buddhist guys say, right? You know, liberate yourself from desire and you’ll find that you already have everything you need.

Céline: Yeah, but I feel really alive when I want something more than just basic survival needs. I mean, wanting whether it’s intimacy with another person, or a new pair of shoes, is kind of beautiful. I like that we have those ever-renewing desires.

Jesse: Well, maybe it’s just a sense of entitlement. You know, like whenever you feel like you deserve that new pair of shoes, you know. It’s OK to want things as long as you don’t get pissed off if you don’t get ‘em. Right? Life’s hard. It’s supposed to be. If we didn’t suffer, we wouldn’t learn a thing, you know?

Is this a beautiful coincidence or what?

Oameni minunaţi

Am deschis blogul cu gândul să scriu o postare “mă disperă oamenii care…“. Între timp am ascultat o melodie frumoasă (cea de mai jos) şi, aşa cum ştie muzica bună să-mi facă…mi-a schimbat total starea de spirit şi am zis că mai bine scriu o postare total opusă “iubesc oamenii care…“, prin ea subînţelegându-se şi prima variantă de postare. Am făcut un brainstorming eu cu mine şi uitaţi ce-a ieşit:

Iubesc oamenii care gândesc, oamenii care ştiu să fie fericiţi fără să-şi construiască fericirea pe nefericirea altora, oamenii în care poţi să ai încredere şi în mâinile cărora poţi să-ţi pui şi viaţa fără să te temi că rămâi fără ea, oamenii care se ţin de cuvânt no matter what (şi dacă nu mai pot să se ţină de cuvânt ştiu să recunoască şi să-şi ceară iertare), oamenii cărora le pasă, oamenii care nu fac rău nici lor şi nici altor oameni, oamenii curioşi care vor să afle cât mai multe şi vor să înveţe cât mai multe, oamenii cărora le place să călătorească şi care se bucură de orice loc nou văzut indiferent dacă e Paris sau cine ştie ce sat uitat de lume.

Iubesc oamenii pasionaţi, oamenii care pun tot sufletul în ceea ce le place să facă, oamenii care citesc de plăcere, oamenii care se uită la filme şi învaţă ceva din ele, oamenii care pot să râdă în hohote la o poantă dintr-un serial de comedie, oamenii care nu obosesc niciodată atunci când iubesc, oamenii care apreciază binele din viaţa lor.

Iubesc oamenii curajoşi, oamenii care nu se tem să treacă dincolo de graniţele pe care şi le-au autoimpus de frică, oamenii cu ambiţie sau oamenii care se luptă să şi-o recapete dacă dintr-un motiv sau altul au ajuns s-o piardă, oamenii puternici care ştiu să meargă mai departe, oamenii care încă au încredere deplină deşi au fost de prea multe ori dezamăgiţi, oamenii care încearcă să înţeleagă lucruri care par de neînţeles atunci când suferinţa lor este cea mai mare, oamenii care se bucură din orice, oamenii care iubesc muzica de orice fel ar fi ea.

Iubesc oamenii care ştiu să se iubească pe sine fără a uita să-i iubească şi pe ceilalţi, oamenii cărora le bate inima mai tare în faţa frumosului… de orice fel ar fi frumosul acesta, oamenii cu ochii sinceri şi blânzi.

Aş putea să scriu la nesfârşit despre asta dar ca să fac un rezumat:

Iubesc oamenii.

Jurnal de călătorie

Pentru că mulţi dintre voi v-aţi impacientat că nu am mai scris nimic pe blog şi nici pe messenger nu am fost online, vă mărturisesc că weekendul acesta am fost în excursie. Pentru mine a merge în excursie nu înseamnă să merg într-un loc foarte pretenţios ci pur şi simplu într-un loc nou. Cum a fost călătoria mea la Bârlad … vă povestesc mai jos.

Am mers mult pe jos prin oraş observând foarte multe obiective turistice de-ale oraşului. Aşa am aflat unde stă Jane (ştiu că ai jaluzele verticale la geamul de la balcon) şi mai toate prietenele Alinei, şcolile şi liceele unde au învăţat majoritatea, locul unde au făcut majoratele şi balurile bobocilor şi pe unde mai face lumea nunţi. Am văzut restaurantul unde se mănâncă bine numai că este un fel de mâncare cu o singură ciupercă.

Restaurantul de fiţe din centru unde se duce mai toată lumea deşi e naşpa şi are aceeaşi baie ca atunci când era Alina în clasa a 8-a:

Anunţul matrimonial al unui băiat cu bun simpţ:

Regulament de ordine interioară într-o scară de bloc:

Şi o “maşină a timpului” tot într-o scară de bloc:

Acum urmează partea care mi-a plăcut cel mai mult: Grădina Zoologică. Ştiaţi că intrarea este doar 1 leu iar pentru grupuri organizate 50 de bani? Eu ştiu. A avut Alina grijă să se revolte de o sută de ori ieri pe tema asta. Ce-am văzut la Grădina Zoologică? Păi … multe animale…. le vedeţi mai jos. Îmi place mai ales ce poză au ales ca să reprezinte poneii:

Am mai văzut: găini, cocoşi, câini, iepuri, vrăbiuţe, o vulpe vai de viaţa ei, maimuţe cu cuc , maimuţe rele care trag fetele frumoase de breton şi alte animale periculoase de junglă.

Ştiaţi că dacă rataţi o curbă din Bârlad intraţi în primărie? Apropo de primărie am văzut şi două mirese… una mai urâtă ca alta.

Multă verdeaţă, multe flori, seara după ploaie e un miros foarte plăcut de regina nopţii. Mulţi pomi fructiferi numai zarzări nu erau ca să ne stingem şi noi o poftă. Sau dacă erau…. erau zarzărele prea sus pentru noi.

Mulţumesc. Ştii tu pentru ce (încerc să nu fac postarea asta chiar foarte sentimentală).

Să le fie ruşine următorilor: tuturor celor care nu au dat drumul la uşă ca să răspundă la chestionare, celor care au dat drumul dar au închis uşa în nas vorbind urât, doamnei care n-a avut timp, domnului din tren care-şi întindea cu nesimţire picioarele de stăteam ghemuită într-un colţ, doamnei cu păr mult pe mână şi cu cartea groasă (nu a făcut ea nimic rău dar aşa, pur şi simplu că mi-a fost antipatică), celui care a furat o floare de la pompă… şi cam atât.

Lated edit (pentru cei care au înţeles foarte greşit postarea mea): Mi-a plăcut foarte mult în Bârlad, m-am distrat şi am râs cum n-am mai făcut-o de multă vreme. Am uitat totuşi să povestesc cum am stat în poala lui Ion Creangă în Grădina Publică şi cum am văzut bănuţi în apa cu ţestoase la Zoo, semn că turiştii din Bârlad sunt plini de speranţă.