Floreasca’s Anatomy

Acum câteva zile am avut prima mea experienţă cu spitalul. Presupun că toţi trecem prin asta la un moment dat, cu probleme mai mici sau mai mari (de preferabil mai mici şi mai de scurtă durată). Am aflat ce ştiam deja: spitalul românesc nu este nici “Spitalul de urgenţă” nici “Grey’s Anatomy” şi niciun alt serial cu spitale pe care l-am mai urmărit eu. Există ce-i drept şi în cel românesc rezidenţi şi asistente frumoase care parcă îşi fac cu ochiul unii altora însă condiţiile sunt de-a dreptul îngrozitoare.

Cum am ajuns la spital? Nici eu nu ştiu exact. Chiar mi-a zis un medic radiolog că am o privire care spune ” Ce caut eu aici?”. Trebuia să am o simplă fisură la gleznă care s-ar fi vindecat într-o lună de stat în ghips (sau gips cu parcă ar fi corect) însă n-a fost aşa şi după 2 luni eu aveam piciorul tot rupt şi cu deplasare de oase, motiv pentru care am ajuns pe muchie de cuţit. Acum sunt norocoasa posesoare a unei tije cu şapte şuruburi în piciorul drept şi a unor migrene şi ameţeli de abia mă ţin pe picioare (picior).

Cum am căpătat şi migrenele? Mă rog, sunt şi ele bune la ceva… fiind atât de puternice mă fac să uit de tăietura din piciorul rupt. Se pare că nu trebuie să ridici capul în timpul sau după anestezie vreo câteva ore. Ştiam eu ceva din auzite însă nu am făcut legătura când m-am trezit pe masa de operaţie şi nimeni nu mi-a spus lucrul ăsta. De fapt mi l-a spus… după ce m-a vazut ridicând capul. Aşa am ajuns să am greţuri şi ameţeli şi dureri de cap care cică se rezolvă dacă beau 4 litri de lichide pe zi şi cafea cu coniac. Să vedem ce iese. În zece zile o să beau greutatea mea în ceaiuri şi apă.

Deşi am avut atâta ghinion încă mă consider o persoană foarte norocoasă şi vreau să mulţumesc tuturor celor  dragi care mă susţin şi suferă alături de mine şi mă suportă şi au cea mai mare grijă de mine posibilă şi imposibilă. N-o să fac o înşiruire de nume ca la Oscar pentru că se ştiu ei exact care sunt. Îmi doresc să ştie cât de mult apreciez ceea ce fac pentru mine şi că nu iau nimic for granted sau ca şi cum mi s-ar cuveni de drept şi voi face tot posibilul să mă revanşez faţă de ei.

Next Next Next Finish

Observând tot mai des în vocabularul meu sintagmele “abia aştept să vină” sau “abia aştept să se termine” o zi, o activitate, un eveniment sau altceva, mi-am dat seama că tot mai des uităm să trăim în prezent şi să ne bucurăm de o activitate bună/rea cum e şi aşteptăm mereu să vină altceva. De asta am şi făcut asocierea cu instalarea unui program sau urmarea unui curs online unde dăm next, next, next şi apoi finish fără să citim ce scrie acolo pentru că vrem să instalăm mai repede programul să ne bucurăm de el.

Din nefericire finish-ul din viaţa reală nu este atât de plăcut aşa că ar fi frumos dacă în loc să ne ridicăm din pat dimineaţa să mergem la work cu gândul “abia aştept să vin acasă” să ne bucurăm de cele 9, 10, 11, 12 ore pe care le petrecem în afara casei şi să make the best of it. Ştiu că e greu. Abia aştept să ajung seara acasă, abia aştept să vină weekendul, abia aştept să vină Crăciunul. Abia aştept să îmi văd părinţii. Abia aştept să multe lucruri. Încă nu am găsit secretul cum să nu mai dau next next next până la lucrurile plăcute şi să be here just as I am.

În satul meu fruntaş

În episodul pe care l-am văzut azi din Desperate Housewives, Gaby avea o menajeră din România care avea terminat doctoratul la Bucureşti, doctorat care însă era useless în America. Menajera o ajută pe Gaby să o homeschool pe fetiţa ei. Aşa cum se leagă lucrurile de obicei, chiar azi discutam cu Laura despre motivele care îi determină pe românii cu studii să plece în alte ţări să spele toalete (figurat vorbind). Ce-i determină pe românii care pot fi şefi în România să fie housekeepers în America. Mi-e greu să înţeleg. Ceea ce ştiu şi înţeleg este că e altă lume acolo, că e civilizat, că noi suntem cu nu ştiu câţi ani în urmă ca fel de a gândi şi a ne comporta. Înţeleg oamenii care pleacă din stresul din România pentru o viaţă mai simplă şi mai civilizată. Înţeleg ambele alegeri însă eu prefer să merg după zicala “decât codaş la oraş mai bine-n satul meu fruntaş” (iarăşi figurat vorbind). Eu recunosc că ştiu şi pot să fac multe lucruri şi îmi doresc să am şansa să le arăt, aici în ţara mea aşa imperfectă cum e ea.

Break a leg

Am avut tot timpul impresia că doar alţii îşi rup mâinile sau picioarele, doar alţii păţesc diverse lucruri prin care eu nu aş avea cum să trec. Mi s-a demonstrat însă că nu e aşa şi că poţi să păţeşti diverse lucruri doar stând în picioare, sau mai bine zis căzând din picioare. Eram convinsă că doar am călcat puţin strâmb şi că voi putea să ajung liniştită la serviciu, să mă dau cu un unguent şi să forget all about it.

Apropo de coincidenţe şi sincronicitate, în metrou cu mine era o fostă colegă de facultate cu care nu am mai vorbit de vreo doi ani şi care mi-a fost un incredibil sprijin în momentele acelea în care salvarea nu venea pentru că era grevă, în momentele în care a venit totuşi salvarea dar mi-au zis doi ciudaţi (asistenta şi şoferul) că ar trebui să urc eu cele trei etaje pe jos la suprafaţă pentru că citez “toată lumea îşi închipuie că salvarea e un fel de Superman care te ia pe sus”. Cam aşa ar fi trebuit să fie dar în fine, poate cer eu prea mult. Nu ştiau nici la ce spital să mă ducă în cazul în care reuşeau totuşi să mă transporte cumva. După ce au reuşit cu ajutorul pazei de la metrou să mă ducă, în salvare nici nu mi-au imobilizat piciorul care pendula de colo colo la fiecare frână/groapă/drum accidentat. M-a întrebat dacă vreau să îmi dea un Piafen. Când am ajuns acolo se certau că nimeni nu voia să dea căruţul pe care-l are în dotare, nu cumva să rămână fără el. Dacă se putea să merg eu pe jos era perfect.

Am ajuns într-un subsol mizerabil unde nici semnal de telefon nu aveam şi am stat pe la uşi până când m-au vazut. Nici să mă descalţ nu m-au ajutat. Ştiam eu că în spitale în România e îngrozitor dar până nu vezi nu ştii exact cum e. Nu am dat nicio şpagă pe nicăieri (mai mult de ruşine că nu ştiam cum) dar mai bine că n-am dat. După ce mi-a pus atela m-a lăsat la poarta spitalului să stau jos pe o bară până când aducea prietenul meu maşina chiar acolo, pe un trafic infernal, aşa cum e în Bucureşti. Nu a mai putut să stea 2 minute să mă lase să stau în căruţ, trebuia să stau pe o bară. să-mi ţin singură piciorul în mâini.

Spitalul nu-ţi împrumută nici cârje până la următorul control, trebuie să ţi le iei singură pentru că citez din nou “nu ţi se dă nimic gratis în spital”. Normal, că de asta plătesc asigurări peste asigurări. Mă bucur că fac grevă şi sper din suflet să le dea salarii mai mari, poate aşa mai uită şi ei de bani şi îşi amintesc că au de-a face cu oameni bolnavi care sunt şi aşa destul de stresaţi de durerile şi problemele lor ca să le mai suporte şi lor indiferenţa şi neglijenţa. Îi înţeleg că le este greu şi lucrează şi ei în condiţii grele dar nu e prea târziu să se reprofileze dacă cred că nu mai fac faţă şi să lase pe cei din urmă devotaţi şi pasionaţi de asta să îşi îndeplinească atribuţiile cu drag pentru că NU, meseria de doctor NU este doar o meserie ca toate celelalte.

So… break a leg not to break a leg.

Jurnal de metrou

Pentru că momentan nu mai merg cu bicicleta, nu mă mai pot ţine de categoria Jurnal de biciclist. De fapt explicaţia e că nu mă pot ţine de nicio categorie. Merg în schimb cu metroul şi filmul care rulează în faţa mea în fiecare dimineaţă/seară este la fel de interesant. Îmi place că metroul în ultima perioadă este mai ceva ca o sală de lectură. Lumea citeşte într-o veselie cărţi apărute la ziare în principal, cărţi vechi româneşti de pe la anticariate sau biblioteci, best-seller-uri mai noi sau mai vechi, cărţi de dragoste, de aventuri, ziare de scandal, ziare care se găsesc gratis şi aşa mai departe. Lumea ascultă muzică la metrou (uneori în timp ce citesc), lumea îşi verifică mail-ul la telefono-laptopuri cât mai scumpe şi mai odd-looking. Lumea mănâncă, citeşte şi ascultă muzică în acelaşi timp. Ai zice că lumea încearcă să profite de fiecare bucăţică de timp pe care o poate utiliza şi să n-o piardă uitându-se pe pereţi. Altă lume, ca mine de altfel, ascultă doar muzică şi se uită ce mai face cealaltă lume. Azi dimineaţă un domn cu chelie citea Istoria calviţiei mele. Mi s-a părut funny.