Am avut tot timpul impresia că doar alţii îşi rup mâinile sau picioarele, doar alţii păţesc diverse lucruri prin care eu nu aş avea cum să trec. Mi s-a demonstrat însă că nu e aşa şi că poţi să păţeşti diverse lucruri doar stând în picioare, sau mai bine zis căzând din picioare. Eram convinsă că doar am călcat puţin strâmb şi că voi putea să ajung liniştită la serviciu, să mă dau cu un unguent şi să forget all about it.
Apropo de coincidenţe şi sincronicitate, în metrou cu mine era o fostă colegă de facultate cu care nu am mai vorbit de vreo doi ani şi care mi-a fost un incredibil sprijin în momentele acelea în care salvarea nu venea pentru că era grevă, în momentele în care a venit totuşi salvarea dar mi-au zis doi ciudaţi (asistenta şi şoferul) că ar trebui să urc eu cele trei etaje pe jos la suprafaţă pentru că citez “toată lumea îşi închipuie că salvarea e un fel de Superman care te ia pe sus”. Cam aşa ar fi trebuit să fie dar în fine, poate cer eu prea mult. Nu ştiau nici la ce spital să mă ducă în cazul în care reuşeau totuşi să mă transporte cumva. După ce au reuşit cu ajutorul pazei de la metrou să mă ducă, în salvare nici nu mi-au imobilizat piciorul care pendula de colo colo la fiecare frână/groapă/drum accidentat. M-a întrebat dacă vreau să îmi dea un Piafen. Când am ajuns acolo se certau că nimeni nu voia să dea căruţul pe care-l are în dotare, nu cumva să rămână fără el. Dacă se putea să merg eu pe jos era perfect.
Am ajuns într-un subsol mizerabil unde nici semnal de telefon nu aveam şi am stat pe la uşi până când m-au vazut. Nici să mă descalţ nu m-au ajutat. Ştiam eu că în spitale în România e îngrozitor dar până nu vezi nu ştii exact cum e. Nu am dat nicio şpagă pe nicăieri (mai mult de ruşine că nu ştiam cum) dar mai bine că n-am dat. După ce mi-a pus atela m-a lăsat la poarta spitalului să stau jos pe o bară până când aducea prietenul meu maşina chiar acolo, pe un trafic infernal, aşa cum e în Bucureşti. Nu a mai putut să stea 2 minute să mă lase să stau în căruţ, trebuia să stau pe o bară. să-mi ţin singură piciorul în mâini.
Spitalul nu-ţi împrumută nici cârje până la următorul control, trebuie să ţi le iei singură pentru că citez din nou “nu ţi se dă nimic gratis în spital”. Normal, că de asta plătesc asigurări peste asigurări. Mă bucur că fac grevă şi sper din suflet să le dea salarii mai mari, poate aşa mai uită şi ei de bani şi îşi amintesc că au de-a face cu oameni bolnavi care sunt şi aşa destul de stresaţi de durerile şi problemele lor ca să le mai suporte şi lor indiferenţa şi neglijenţa. Îi înţeleg că le este greu şi lucrează şi ei în condiţii grele dar nu e prea târziu să se reprofileze dacă cred că nu mai fac faţă şi să lase pe cei din urmă devotaţi şi pasionaţi de asta să îşi îndeplinească atribuţiile cu drag pentru că NU, meseria de doctor NU este doar o meserie ca toate celelalte.
So… break a leg not to break a leg.
Merg în schimb cu metroul şi filmul care rulează în faţa mea în fiecare dimineaţă/seară este la fel de interesant. Îmi place că metroul în ultima perioadă este mai ceva ca o sală de lectură. Lumea citeşte într-o veselie cărţi apărute la ziare în principal, cărţi vechi româneşti de pe la anticariate sau biblioteci, best-seller-uri mai noi sau mai vechi, cărţi de dragoste, de aventuri, ziare de scandal, ziare care se găsesc gratis şi aşa mai departe. Lumea ascultă muzică la metrou (uneori în timp ce citesc), lumea îşi verifică mail-ul la telefono-laptopuri cât mai scumpe şi mai odd-looking. Lumea mănâncă, citeşte şi ascultă muzică în acelaşi timp. Ai zice că lumea încearcă să profite de fiecare bucăţică de timp pe care o poate utiliza şi să n-o piardă uitându-se pe pereţi. Altă lume, ca mine de altfel, ascultă doar muzică şi se uită ce mai face cealaltă lume. Azi dimineaţă un domn cu chelie citea 
