Eliza dăruieşte de ziua ei

De ziua ei Eliza vă dăruieşte două cărticele pentru copii traduse de mămica şi de mătuşica ei. Ce trebuie să faceţi pentru a participa la concurs, aflaţi în detaliu pe blogul mămicii. Pentru că Elizei îi place să fie înconjurată de cărţi şi are deja o bibliotecă destul de consistentă, a decis ca de ziua ei, în loc să primească, să dăruiască aceste cărticele. Mult succes.

Jurnal de metrou

Pentru că momentan nu mai merg cu bicicleta, nu mă mai pot ţine de categoria Jurnal de biciclist. De fapt explicaţia e că nu mă pot ţine de nicio categorie. Merg în schimb cu metroul şi filmul care rulează în faţa mea în fiecare dimineaţă/seară este la fel de interesant. Îmi place că metroul în ultima perioadă este mai ceva ca o sală de lectură. Lumea citeşte într-o veselie cărţi apărute la ziare în principal, cărţi vechi româneşti de pe la anticariate sau biblioteci, best-seller-uri mai noi sau mai vechi, cărţi de dragoste, de aventuri, ziare de scandal, ziare care se găsesc gratis şi aşa mai departe. Lumea ascultă muzică la metrou (uneori în timp ce citesc), lumea îşi verifică mail-ul la telefono-laptopuri cât mai scumpe şi mai odd-looking. Lumea mănâncă, citeşte şi ascultă muzică în acelaşi timp. Ai zice că lumea încearcă să profite de fiecare bucăţică de timp pe care o poate utiliza şi să n-o piardă uitându-se pe pereţi. Altă lume, ca mine de altfel, ascultă doar muzică şi se uită ce mai face cealaltă lume. Azi dimineaţă un domn cu chelie citea Istoria calviţiei mele. Mi s-a părut funny.

Love in Time of Cholera

Am văzut ieri filmul Love in Time of Cholera, film făcut după cartea faimosului şi mult îndrăgitului autor Gabriel Garcia Marquez. E unul dintre autorii preferaţi ai Laurei şi datorită ei am aflat mai multe despre el şi despre cărţile sale. Ţin minte că în clasa a 10-a traduceam la orele de italiană pasaje din Un veac de singurătate, una dintre cărţile favorite ale profesoarei noastre. Erau pasaje cumplit de grele, cu nişte cuvinte pe care nici în română nu le ştiam. Dar era frumos.

Nu am citit Love in Time of Cholera [încă] dar sper să o găsesc cât mai curând pentru că filmul mi-a plăcut mult şi sunt convinsă că romanul are şi mai multă savoare. Una dintre replicile mele favorite din film:

Age has no reality except in the physical world. The essence of a human being is resistant to the passage of time. Our inner lives are eternal, which is to say that our spirits remain as youthful and vigorous as when we were in full bloom. Think of love as a state of grace, not the means to anything, but the alpha and omega. An end in itself.

Când eram în liceu Laura mi-a dat să citesc un pasaj din poemul testamentar al lui Gabriel Garcia Marquez, poem care m-a impresionat în aşa măsură că îl scriam pe toate caietele de citate, îl dădeam la toţi colegii să-l citească, l-am tradus chiar şi în italiană pentru un eseu. Am încercat să-l traduc şi în engleză pe vremea când vorbeam engleza doar o idee mai corect decât Ion Iliescu. Poemul încă mă mai impresionează şi acum, motiv pentru care o să-l redau aici pe blog deşi e cam lung. Stăteam acum şi mă gândeam dacă într-un an de când am blogul l-am mai scris vreodată cu vreo ocazie aici iar dacă nu l-am scris, mă întrebam cum de mi-a scăpat. Ţin minte că îmi dădeau realmente lacrimile de câte ori îl citeam.

“Daca Dumnezeu ar uita pentru o clipă că nu
sunt decât o papusă de
cârpă şi
mi-ar oferi în dar încă o bucaţică de viaţă,

probabil că n-aş spune tot ce
gândesc, dar m-aş gândi la
tot ce spun. Aş da
valoare
lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce
valorează ele, ci mai curând
pentru
ceea ce ele semnifică. Aş dormi mai puţin şi
aş încerca să visez mai mult;
de-abia acum înţeleg că pentru fiecare minut
în care închidem ochii
pierdem
şaizeci de secunde de lumină. Aş merge în
timp ce alţii ar sta pe loc, aş
rămâne treaz în timp ce toşi ceilalţi ar dormi.
Aş asculta în timp ce
alţii
ar vorbi şi, Doamne, cum m-aş bucura de
savoarea unei îngheţate de
ciocolată!

Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o farâmă de
viaţă, m-ar împinge de la spate
în
bataia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui
nu doar corpul, ci şi
sufletul.
Doamne, dacă eu aş avea o inima, mi-aş
scrie ura pe un cub de gheaţă şi
aş
aştepta ca soarele să-l topeasca. Aş picta pe
stele, cu un vis al lui
Van
Gogh, un poem de Benedetti şi o serenadă
de Serrat pe care le-aş oferi Lunii.
Aş uda trandafirii cu lacrimile mele ca să pot
simţi durerea spinilor şi
sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete.

Doamne, dacă aş putea primi o fărâma de
viaţă… n-aş lăsa să treacă
nici
măcar o zi făra să le spun oamenilor pe care îi iubesc
cât de mult îi iubesc. Aş
convinge
fiecare femeie şi fiecare bărbat că la ei ţin cel
mai mult şi aş trăi
îndrăgostit de dragoste. Bărbaţilor le-aş dovedi
cât de mult greşesc
atunci
când cred că nu trebuie să se mai
îndragostească atunci când
îmbătrânesc,
fără să ştie că ei îmbatrânesc tocmai pentru
că încetează a se mai
îndragosti. Unui copil i-aş face cadou o
pereche de aripi, dar l-aş
lăsa să
înveţe singur a zbura. Pe cei batrâni i-aş
învăţa că moartea nu vine o dată
cu vârsta, ci o dată cu uitarea. În fond, şi eu
am învăţat de la oameni
atâtea lucruri… Am învăţat ca toată lumea
vrea sa trăiască pe vârful unui
munte, fără să ştie că adevărata fericire este
felul în care urci
pantele
abrupte spre vârf. Am învăţat că ori de câte
ori un nou născut prinde cu
pumnul lui mic, pentru prima oară, degetul
mare al tatălui său, îl ţine
strâns pentru totdeauna.

Am învăţat că nu ai voie să priveşti de sus un om căzut                                                                                                                           Decât dacă te apleci să-i întinzi mâna să se ridice. Sunt o
mulţime de
alte lucruri pe care aş putea să le învăţ de la
voi, deşi, realmente, multe
nu îmi mai vor servi la nimic, fiindcă atunci
când mă vor pune la
păstrare
în acea cutie eu voi fi murit deja.

GABRIEL GARCIA MARQUEZ”.

Am preluat traducerea de aici însă am mai modificat-o pe ici pe colo unde îmi aminteam eu că nu suna chiar la fel cu varianta pe care o aveam eu scrisă în caiete (caiete pe care evident nu le mai am).

Cât poţi duce

Am auzit de multe ori în jurul meu zicala că “Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce“. Culmea e că am auzit-o mai mult de la persoane care par să fi avut totul pe lume însă evit să-mi dau prea mult cu părerea despre asta, acum vreau doar să vorbesc despre o carte şi un film (pe care nu l-am văzut încă dar din trailer mi-am dat seama că e foarte fidel cărţii).

La început nu prea m-a atras subiectul cărţii. O mamă îşi ucide iubitul pentru că a părăsit-o, este condamnată de închisoare pe viaţă iar fiica ei rămâne să-şi trăiască viaţa din plasament în plasament, din rău în mai rău, din lac în puţ. Cartea urmăreşte evoluţia micii eroine spre maturitate, o maturitate care vine prea devreme pentru ea, o evoluţie de la inocenţă la amărăciune şi un cinism pe care oamenii reuşesc să-l adune într-o viaţă de om şi nu în şase ani.

Evit să citesc sau să mă uit la filme cu drame prea puternice tocmai pentru că atunci când citesc sau mă uit la un film îmi doresc să văd lucruri frumoase, diferite de ceea ce văd zi de zi la ştiri sau citesc în paginile ziarelor. Însă deşi cartea Leandrul alb este una dintre dramele pe care nu aş fi vrut să le citesc, m-a atras din prima stilul în care este scrisă şi contradicţia continuă dintre o întâmplare care te oripilează şi modul în care este povestită, mod care te face să întorci pagină după pagină fără să te opreşti până la ultima.

Şi pentru că n-am mai scris demult în “caietul de citate“, o să reproduc aici câteva dintre pasajele care arată cinismul şi amărăciunea de care vorbeam mai sus. Şi apropo de zicala cu care am început, chiar undeva în mijlocul evenimentelor eroina gândea că dacă ceva nu te omoară, înseamă că nu e prea mult pentru tine. Cine ştie … aşa o fi.

“Îmi era jenă că îmi doream asta, era josnic, ce însemna să fii frumos? Mă gândisem la asta de atâtea ori cu mama. Nu aveai nevoie să fii frumos, aveai nevoie să fii iubit doar. Dar nu mă puteam abţine să-mi doresc. Dacă numai fiind frumosă puteam să fiu iubită, aş accepta să fiu.”

“Ce era frumuseţea dacă nu vroiai s-o foloseşti, ca pe un ciocan sau ca pe o cheie? Era doar un lucru pe care alţii să-l admire, sau să-l invidieze, sau să-l dispreţuiască. De care să-şi prindă visele ca de un cârlig pe un perete gol. Şi atât de multe fete spuneau: Foloseşte-mă, visează-mă.”

“Nu las pe nimeni să mă atingă, am rostit în cele din urmă. De ce nu? Pentru că eram sătulă de bărbaţi. De bărbaţi care zăboveau în pragul uşii, care stăteau prea aproape, de mirosul lor de bere sau de whisky vechi de cincisprezece ani. Bărbaţi care nu veneau la urgenţă cu tine, bărbaţi care plecau în Ajunul Crăciunului. Bărbaţi care trânteau uşile de securitate, care te făceau să-i iubeşti şi apoi se răzgândeau. [...]

Pentru că încă aveam în faţa ochilor o femeie în halat roşu care se târa pe stradă. O femeie pe acoperiş în bătaia vântului, mută şi ciudată. Femei cu pastile, cu cuţite, femei care-şi vopseau părul. Femei care dădeau cu otravă pe mânerele uşilor din dragoste, care pregăteau cine prea bogate, care trăgeau cu puşca în camera unui copil, de aproape. Era o piesă de teatru şi ştiam cum avea să se sfârşească, nu vroiam să dau probă pentru niciunul dintre roluri. Nu era un jos, era un fior trecător. Era o ruletă rusească cu trei gloanţe.”

“Îmi imaginam minciunile pe care şefa de promoţie le spunea chiar acum. Despre “viitorul încântător care se află înainte.” Îmi doream să le spună adevărul: “Jumătate din voi aţi ajuns acum mai sus decât veţi mai urca vreodată. Uitaţi-vă în jur. De aici toate drumurile coboară. Ceilalţi dintre noi vom mai avansa puţin, vom avea parte de o slujbă stabilă, de o călătorie în Hawaii sau de o mutare în Phoenix, Arizona, dar, din o mie cinci sute, câţi vor face ceva cu adevărat merituos, să scrie o piesă, să picteze un tablou care să atârne într-o galerie, să găsească leacul pentru herpes? Doi dintre noi, poate trei? Şi câţi vor găsi dragostea adevărată? Cam tot atâţia. Şi iluminarea? Poate unul. Restul dintre noi vor face compromisuri, vor găsi pretexte, pe cineva sau ceva pe care să arunce vina, şi vor ţine asta în inimă ca pe un medalion pe un lanţ.”

Sortit

De când mă ştiu mi-am făcut un obicei din a citi cărţi recomandate de Laura pentru că ştiam din start că dacă au impresionat-o pe ea mie nu aveau cum să nu-mi placă măcar un pic (cu excepţia celor poliţiste dar până şi acolo am mai găsit câteva care mi-au atras atenţia cu ceva).

Citesc acum Viaţa secretă a albinelor, o carte foarte frumoasă pe care o mănânc pe pâine de vreo două zile ori de câte ori am ocazia. În afară de faptul că mi se face poftă de pâine cu unt şi cu miere când citesc şi un rând din ea, cartea m-a făcut să meditez din nou la nişte lucruri la care m-am gândit de multe ori, unul dintre ele fiind … soarta.

Mă sperie şi mă bucură în acelaşi timp ideea că orice lucru faci, oricât de mărunt şi de neînsemnat ar părea poate influenţa decisiv existenţa ta sau a unei persoane din jurul tău pe care poate încă nici nu o cunoşti. De exemplu personajul principal din carte meditează asupra faptului că o simplă durere de dinţi a generat o serie de întâmplări fără de care existenţa ei ar fi fost cu totul alta. Dacă nu ar fi fost durerea de dinţi atunci cineva nu s-ar fi îndrăgostit de dentist, nu ar fi făcut acei copii iar ea nu ar fi avut ocazia să întâlnească unul dintre acei copii care a avut un rol decisiv în viaţa ei.

O vorbă aruncată la întâmplare pentru a face conversaţie, o privire aruncată din plictiseală peste un lucru dintr-un magazin, orice lucru aparent nesemnificativ îşi va regăsi poate ecoul cândva în existenţa fiecăruia.

Uneori când revezi lanţul de întâmplări mici care au contribuit la fericirea ta, te sperie gândul că dacă dintr-un motiv sau altul ar fi lipsit chiar şi o singură verigă, viaţa ta ar fi fost alta. Poate e mai bine să nu te gândeşti la asta sau e mai bine să te gândeşti că veriga aceea ar fi fost înlocuită cu alta iar lanţul de întâmplări mici ar fi fost altul însă soarta l-ar fi făcut să ducă în acelaşi loc. Cred că în loc să iei să îi studiezi fiecare verigă e mai important să ştii să preţuieşti şi să te bucuri de ceea ce a reuşit lanţul tău de întâmplări să facă pentru tine.