Nişte răspunsuri

“Dacă aş fi bărbat, n-aş iubi o femeie pentru frumuseţea ei ci pentru feminitatea ei… [...]

Dacă ar fi deja iubita mea m-ar înduioşa felul în care mi-ar spune “bună dimineaţa, cu buzele, mâinile, ochii şi pielea ei toată. Aş pleca la muncă zâmbind dacă mi-ar face micul dejun şi mi-ar spune că mă iubeşte numai din ochii calzi de sub părul ciufulit. Mi-ar fi dor de ea dacă nu m-ar suna într-una şi dacă nu m-ar întreba nimic când aş veni târziu de la muncă. Aş iubi-o pentru că nu-şi bârfeşte prietenele, nu-mi urăşte prietenii, pentru că nu ţipă la nimeni şi, mai ales, pentru că îi strălucesc ochii de câte ori mă vede şi închide ochii când o sărut. Mi-ar fi nespus de dragă când m-ar adormi mângâindu-mă pe spate, cu degetele şi cu sărutări cuminţi. [...]

Aş adora-o pentru libertatea de care ne-am bucura împreună şi pentru că nu mi-ar spune niciodată că-i obosită dacă aş vrea să fac dragoste sau sex cu ea. [...]

Probabil că nu ne-am plictisi nicicând împreună dacă am şti să ne lăsăm spaţiu şi dacă iubita mea ar şti să tacă şi să viseze, să citească lângă mine şi să-mi asculte muzica. Mi-ar fi deajuns să-mi fie cea mai dragă din lume şi din viaţă dacă aş vedea-o că-i vine să plângă după ce am fost rău cu ea şi aş fi nebun după ea dacă n-ar plânge… I-aş iubi lacrimile doar când ar fi de dor sau de prea multă iubire şi i le-aş stinge cu ale mele… Dacă am putea sa vorbim de toate şi să înţelegem tot ce ne spunem, ar fi femeia lângă care am visat să trăiesc. M-aş certa cu ea fericit că nu trânteşte uşi în lipsa argumentelor şi nu spune porcării când e derutată. [...]

Aş vrea să facă tot ce-i trece prin cap şi tot ce intuieşte în mine atunci când se dezbracă pentru mine… Cu ea vreau să fac tot şi să simt tot. [...] Dacă nu mi-ar cere nimic i-aş da tot ce nici eu n-am crezut că sunt în stare… Dacă în sufletul ei ar fi cel mai frumos, n-aş pleca niciodată de-acolo.”

[Cum iubesc bărbaţii - Nişte răspunsuri - Mihaela Rădulescu]

Am citit deja dintr-un foc cam un sfert şi îmi place. Mă aşteptam să îmi placă, altfel nu cred că o cumpăram. Mi-a plăcut şi prima ei carte şi cred că şi a doua se încadrează la categoria “Despre lucruri simple“.

Cât poţi duce

Am auzit de multe ori în jurul meu zicala că “Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce“. Culmea e că am auzit-o mai mult de la persoane care par să fi avut totul pe lume însă evit să-mi dau prea mult cu părerea despre asta, acum vreau doar să vorbesc despre o carte şi un film (pe care nu l-am văzut încă dar din trailer mi-am dat seama că e foarte fidel cărţii).

La început nu prea m-a atras subiectul cărţii. O mamă îşi ucide iubitul pentru că a părăsit-o, este condamnată de închisoare pe viaţă iar fiica ei rămâne să-şi trăiască viaţa din plasament în plasament, din rău în mai rău, din lac în puţ. Cartea urmăreşte evoluţia micii eroine spre maturitate, o maturitate care vine prea devreme pentru ea, o evoluţie de la inocenţă la amărăciune şi un cinism pe care oamenii reuşesc să-l adune într-o viaţă de om şi nu în şase ani.

Evit să citesc sau să mă uit la filme cu drame prea puternice tocmai pentru că atunci când citesc sau mă uit la un film îmi doresc să văd lucruri frumoase, diferite de ceea ce văd zi de zi la ştiri sau citesc în paginile ziarelor. Însă deşi cartea Leandrul alb este una dintre dramele pe care nu aş fi vrut să le citesc, m-a atras din prima stilul în care este scrisă şi contradicţia continuă dintre o întâmplare care te oripilează şi modul în care este povestită, mod care te face să întorci pagină după pagină fără să te opreşti până la ultima.

Şi pentru că n-am mai scris demult în “caietul de citate“, o să reproduc aici câteva dintre pasajele care arată cinismul şi amărăciunea de care vorbeam mai sus. Şi apropo de zicala cu care am început, chiar undeva în mijlocul evenimentelor eroina gândea că dacă ceva nu te omoară, înseamă că nu e prea mult pentru tine. Cine ştie … aşa o fi.

“Îmi era jenă că îmi doream asta, era josnic, ce însemna să fii frumos? Mă gândisem la asta de atâtea ori cu mama. Nu aveai nevoie să fii frumos, aveai nevoie să fii iubit doar. Dar nu mă puteam abţine să-mi doresc. Dacă numai fiind frumosă puteam să fiu iubită, aş accepta să fiu.”

“Ce era frumuseţea dacă nu vroiai s-o foloseşti, ca pe un ciocan sau ca pe o cheie? Era doar un lucru pe care alţii să-l admire, sau să-l invidieze, sau să-l dispreţuiască. De care să-şi prindă visele ca de un cârlig pe un perete gol. Şi atât de multe fete spuneau: Foloseşte-mă, visează-mă.”

“Nu las pe nimeni să mă atingă, am rostit în cele din urmă. De ce nu? Pentru că eram sătulă de bărbaţi. De bărbaţi care zăboveau în pragul uşii, care stăteau prea aproape, de mirosul lor de bere sau de whisky vechi de cincisprezece ani. Bărbaţi care nu veneau la urgenţă cu tine, bărbaţi care plecau în Ajunul Crăciunului. Bărbaţi care trânteau uşile de securitate, care te făceau să-i iubeşti şi apoi se răzgândeau. [...]

Pentru că încă aveam în faţa ochilor o femeie în halat roşu care se târa pe stradă. O femeie pe acoperiş în bătaia vântului, mută şi ciudată. Femei cu pastile, cu cuţite, femei care-şi vopseau părul. Femei care dădeau cu otravă pe mânerele uşilor din dragoste, care pregăteau cine prea bogate, care trăgeau cu puşca în camera unui copil, de aproape. Era o piesă de teatru şi ştiam cum avea să se sfârşească, nu vroiam să dau probă pentru niciunul dintre roluri. Nu era un jos, era un fior trecător. Era o ruletă rusească cu trei gloanţe.”

“Îmi imaginam minciunile pe care şefa de promoţie le spunea chiar acum. Despre “viitorul încântător care se află înainte.” Îmi doream să le spună adevărul: “Jumătate din voi aţi ajuns acum mai sus decât veţi mai urca vreodată. Uitaţi-vă în jur. De aici toate drumurile coboară. Ceilalţi dintre noi vom mai avansa puţin, vom avea parte de o slujbă stabilă, de o călătorie în Hawaii sau de o mutare în Phoenix, Arizona, dar, din o mie cinci sute, câţi vor face ceva cu adevărat merituos, să scrie o piesă, să picteze un tablou care să atârne într-o galerie, să găsească leacul pentru herpes? Doi dintre noi, poate trei? Şi câţi vor găsi dragostea adevărată? Cam tot atâţia. Şi iluminarea? Poate unul. Restul dintre noi vor face compromisuri, vor găsi pretexte, pe cineva sau ceva pe care să arunce vina, şi vor ţine asta în inimă ca pe un medalion pe un lanţ.”

Altfel decât este

Tot citate. Tot Cella Serghi.

Cât de mult simt nevoia să judec, să pun ipoteze, să trag concluzii, numai ca să nu-mi cred ochilor, să nu ştiu precis, să fie totul altfel decât este.

***

Ca în toţi anii, am muncit cu pumnii strânşi, cu o voinţă de fier. Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, pentru fiecare taxă de şcoală, cine n-a cunoscut această cursă peste obstacole, care e pentru mulţi copii învăţătura, nu ştie ce înseamnă voinţa, dorinţa de a străluci la examen.

***

Se ştie, bunăoară, că şi marii bogătaşi taie lemne, chiar şi monarhii… Dar tăiatul lemnelor nu este o suferinţă în sine (cu atât  mai mult când o faci din plictiseală, curiozitate sau sport), ci suferinţa este să ştii că n-ai nicio perspectivă, că, oricâte însuşiri ai avea, nu poţi ieşi la lumină, că vei tăia lemne toată viaţa, tu şi ai tăi...

***

Mi-ar fi plăcut să am liniştea ei, o admiram că nu se cheltuieşte pentru nimeni şi pentru nimic; şi totuşi înţelegeam că e un lux să poţi rămâne în afară de agitaţia lumii şi s-o priveşti cu liniştea cu care stai într-un loc bun la teatru şi vezi cum se agită pe scenă, costumaţi, în anumite piese, actori care răguşesc debitând tirade eroice, se luptă cu spada care sună a tinichea, cad şi se ridică.

Eu de ce am blog?

Am fost întrebată de mai multe ori de ce am blog şi nu ştiu dacă am reuşit să explic exact de ce-l am. Îmi place să scriu şi ştiu că ştiu că şi oamenilor care intră la mine pe blog le place ceea ce pot citi. Cred că am mai spus şi cu altă ocazie că îmi doresc să scriu o carte. Deşi ştiu că o carte va ajunge mult mai greu la cititori decât ajung postările online. Poate totuşi cândva cineva îmi va scoate o carte din postările de pe blog aşa cum lui Carrie Bradshaw din Sex and the City i-au scos o carte din editoriale. Da, ştiu, e film. Da, ştiu, nici nu se compara… Dar totuşi.

Până una alta vă las cu două citate tot din Cella Serghi. Sunt despre scris, evident

Eu trebuie să scriu, orice s-ar întâmpla. Nu trebuie să trec prin viaţă fără să las o urmă, o lacrimă, o tresărire din câte am avut pentru tot ce mi s-a părut frumos şi bun… Trebuie să las în urma mea ceva care să-mi semene cât de puţin, aşa cum trece uneori pe fruntea unui copil o umbră care aminteşte cum cădea mama pe gânduri.

Izbuteşti prin fapte mărunte, lipsite aparent de însemnătate, dar colorate, grele de semnificaţie.

A născocit un cutremur

Revin la Caietul de citate cu un nou roman de Cella Serghi, Mirona.

…trebuie să existe un colţ de lume în care viaţa e frumoasă. Fericirea trebuie să existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur***, de nişte mâini uriaşe care să zgâlţâie globul, şi totul să înceapă din nou…

Şi romanciera ţi-a dat această soluţie romantică? Văd că e inspirată. Pentru sfârşitul romanului a născocit un cutremur.

A fost un cutremur celebru la  San Francisco, micuţa mea Mirona, şi cred că-ţi dai seama că n-a folosit la nimic. Dar a fost un alt cutremur, în octombrie 1917, care a zguduit lumea. Oamenii, cu mâinile lor, au zguduit pământul. L-au răscolit până în temelie, pentru pace şi pâine, pentru dreptate.

Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care este viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună… Fiecare trebuie să poată răspunde: Iată pentru ce am trăit! fără să roşească. În ce mă priveşte, când apune soarele mă gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung. Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe o ceaşcă sau pe scoarţa unui copac. Că dragostea este supremul miracol…

Vorbe, Mirona, vorbe! Când ţi-e frig, ţi-e frig, şi când ţi-e foame, puţin îţi pasă de acest miracol care este viaţa. Îţi vine să înjuri, să scuipi şi să te spânzuri.

***Această postare nu are nicio legătură cu mult mediatizatul cutremur de ieri. Este doar o coincidenţă. I still need my balance back. The earthquake didn’t help. Have to try something else.

**** Mulţumesc Neo pentru roman (şi evident Alinei că a depus efortul să mi-l aducă la birou).