Happy Saint Miha

Aşa suna unul dintre sms-urile pe care le-am primit de ziua mea onomastică şi mi s-a părut un bun titlu pentru o postare în care vreau să mulţumesc tuturor oamenilor dragi care au fost alaturi de mine fizic sau prin telefon. A fost o zi minunată în care m-am simţit de parcă ar fi fost ziua mea de naştere şi aproape că am fost la fel de în centrul atenţiei ca Eliza.

Am primit cadouri frumoase şi utile şi mi s-au făcut multe surprize. Zâmbesc când intru în casă şi simt miros de crini. Chiar dacă au trecut deja două zile, când mă uit în oglindă zâmbesc la cerceii mei noi pe care cei dragi ştiau cât de mult mi-i doream însă îi tot amânam de la un salariu la altul pentru că mereu aveam altceva mai util de cumpărat. Parcă abia aştept să se facă mai frig afară să port şi puloverul meu nou şi superb.

Am fost gazde bune şi zic eu a fost apreciată mâncarea de către invitaţi. Nu daţi niciodată greş dacă gătiţi reţeta postată de Laura de cartofi usturoiaţi la cuptor. Cred că Eliza a fost un pic supărată că noi mâncam bunătăţi şi ea doar biscuiţi dar cred că ne-a iertat deja. Dacă vreţi să o vedeţi nervoasă puteţi intra la mine pe flickr sau pe un video mai vechi în care CHIAR era supărată foc.

There’s always a way/Give peace a chance

Am învăţat să mă uit la Grey’s Anatomy de la prietena mea Alina atunci când nu mă simţeam tocmai bine şi mă lua să dorm la ea în cămin pentru că ştia mereu când simţeam nevoia să nu fiu singură. Apoi când nu dormeam la ea dădeam play în acelaşi timp şi comentam prin sms-uri scenele mai interesante. Ajunsesem să fiu foarte ataşată serialul acesta deşi am început să mă uit la el de la sezonul 5.

Acum mă uit la sezonul 6 şi parcă îi lipseşte ceva. Nu mai sunt aşa de încântată de el. Nu îmi dau seama dacă e din cauză că lucrurile s-au complicat mult prea mult, că dramele sunt mai drame ca niciodată sau că personajele mele preferate nu-şi mai găsesc locul şi nu mai reuşesc să fie fericite în niciun fel.

Cu toate astea nu vreau să renunţ la serial pentru că 40 de minute pe săptămână înseamnă foarte puţin raportat la  cât de mult înseamnă chiar şi o scenă de 3 secunde care te pune pe gânduri. În episodul pe care l-am văzut aseară au fost două replici care mi-au plăcut. Prima este despre pace iar a doua despre momentul în care ceva care ni se pare lipsit de soluţie, îşi găseşte într-un final soluţia.

Peace is not a permanent state. It exists in moments, fleeing, gone before we even knew it was there. We can experience it at any time, in the stranger’s act of kindness, a task of requires a complete focus, or simply a comfort of an old routine. Every day we all experience these moments in peace, the trick is to know when they are happening so that we can embrace them, live in them. And finally let them go.

I survived a war. Did you know that? No. I survived a war where they put bodies into mass graves, where there’s once a playground. I survived the death of my family… My parents, my brothers and sisters. Then I survived the death of my wife and child when they starved to death in the refugee camp. I survived the loss of my country, of hearing my mother tongue spoken, of knowing what it feels like to have a place to call home. I survived. And I will survive the loss of my legs. If I have to, I’ll survive it. Okay? But, Derek, there is always a way. When things look like there’s no way, there is a way. To do the impossible, to survive the unsurvivable, there is always a way.

Recunosc că e film (sau literatură în film cum îmi place mie să-i spun) însă cum ar putea să nu te pună pe gânduri aşa o scenă…

Nuntă la Moldova

Duminică am trecut pentru prima oară graniţa la fraţii noştri de peste Prut. Călătoria a fost ciudată, m-am simţit ca într-un film vechi rusesc. Am aflat şi eu cu ocazia asta ce înseamnă tren cu cuşetă: o banchetă normală jos şi una suprapusă pe care pui cearşaf şi pernă. Când a venit să verifice paşapoartele, controlorului îi păream probabil mai tânără pentru că începuse să calculeze băbeşte pe sub mustaţă… 84-94-04… s-a oprit când a trecut de 20 şi a văzut că am voie să călătoresc peste graniţă neînsoţită de părinţi.

Am observat că dacă îţi cumperi bilet şi nu mergi cu naşul eşti privit ca un infractor. La întoarcere vroiau să ne aşeze pe alte locuri ca să ne facă nouă un bine că “aşa e omeneşte” însă noi nu am acceptat omenia lor şi am vrut locurile noastre. Este, ce-i drept, mult mai convenabil să mergi cu naşul, economiseşti destul de mulţi bani. Românii sunt foarte zeloşi când verifică paşapoartele. Te întorc pe toate părţile deşi semeni perfect cu poza din paşaport. Trebuie să le mai arăţi şi alte acte ca să le demonstrezi. Cică ar face aşa ceva fiindcă aşteaptă şpagă. Hmmm… spagă pentru ce? Pentru că sunt eu ăla din paşaport? Not a chance.

La nuntă a fost foarte frumos, modovenii sunt nişte oameni cu un suflet mare care ştiu să se distreze şi astfel te distrezi şi tu numai uitându-te la ei (că doar n-o să dansezi într-un picior… decât un blues ). Au reuşit ei să facă să danseze cetăţeni americani pe muzică populară. Tradiţiile nu sunt foarte diferite, ce am văzut altfel au fost banderolele ca de miss şi mister pe care le-au purtat naşii şi domnişoarele şi cavalerii de onoare (vornicica şi vornicel adică). Şi mâncarea a fost foarte bună, o combinaţie reuşită de nou şi vechi. Cel mai mult ne-a plăcut muzica. Nu aveau instrumente însă cântau superb vocal. Mi-a plăcut că s-au ţinut discursuri, chiar dacă toţi spuneau mai mult sau mai puţin aceleaşi lucruri. Mi-a plăcut cel mai mult discursul miresei în care a mulţumit fiecărui invitat care a venit de departe să ia parte la bucuria lor.

Întotdeaua am ştiut că oamenii din Republica Moldova sunt buni la suflet, respectuoşi şi cu un pronunţat simţ al tradiţiei însă mă bucur că am avut ocazia să merg la ei acasă şi să văd lucrurile astea încă o dată pentru că la ei acasă eşti la tine acasă oricând.

Mănăstire-ntr-un picior

E primul an în care nu sunt în Iaşi la Sărbătorile Iaşului. Nu-mi pare rău pentru că la Sărbătorile Iaşului dacă mergi o dată e ca şi cum ai merge în fiecare an pentru că nu se schimbă nimic. Nu mi-e neapărat dor de Iaşi ci doar de familie şi de un grup restrâns de prieteni şi poate de o plimbare pe Copou. Mă simt mai ca acasă ca oricând aici şi sunt foarte fericită deşi mai am de stat 21 de zile cu piciorul în ghips şi nu pot să merg la serviciu (care îmi place mult şi de care m-am ataşat din prima) sau în plimbări sau o mie de alte lucruri pe care le-aş putea face cu ambele picioare sănătoase.

Pot în schimb să fac karaoke la playstation Cel mai frumos şi haios e când cântăm în duet. Pot să bucur că am un tricou nou nouţ cu Stewie Griffin care a venit pe picioarele lui direct din America. Pot să citesc o carte în italiană pe care nu cred că aş fi citit-o în alte circumstanţe. Pot să mă uit la serialele care apar atunci când apar. Pot să merg cu trenul la nunta prietenului nostru drag. Pot să fac o mie de alte lucruri care mă ajută să uit măcar temporar că nu pot să le fac pe celelalte o mie.

*** Şi da, titlul mănăstire-ntr-un picior se vrea o glumă care să combine ideea de Sărbătoare religioasă a Iaşului cu faptul că momentan folosesc doar un picior. Sper că am reuşit să fiu mai funny decât Peter Griffin în ultimul episod din Family Guy.

My dearest Ilaiza,

Ce ocazie mai bună să găsesc să-ţi scriu decât primul tău 1 iunie. Ştii filmele alea în care mătuşa scrie nepoţelei o scrisoare când ea e foarte mică pentru ca mai apoi s-o deschidă s-o citească la majorat sau în ziua nunţii? Ceva de genul încerc să fac, deşi mă îndoiesc că tu în ziua nunţii tale o să-mi citeşti mie blogul (dacă o să mai existe blogul ăsta până atunci).

Sinceră să fiu mi-a luat mai mult timp să aleg o poză cu tine să o pun pe blog la postarea asta. Eşti atât de frumoasă că toate pozele cu tine sunt minunate şi atunci mi-e greu să aleg. Mai bine iau una la întâmplare.

Ce să-ţi urez eu ţie cel mai mult şi mai mult? E clar că sunt subiectivă şi o să-ţi urez exact ce-mi doresc eu să am cel mai mult în momentul de faţă: dragoste. Îşi urez ca în fiecare secundă a vieţii tale să fii înconjurată de dragostea celor din jur. De aici, cred eu, pornesc toate fericirile de care te poţi bucura în viaţă. La cât eşti de adorabilă nici nu cred că o să-ţi fie foarte greu să o obţii.

Îţi mai urez să fii un om bun. Eu am convingerea că oamenii buni, mai devreme sau mai târziu, tot sunt fericiţi.

Îţi urez să ai încredere în oameni chiar dacă mulţi dintre ei nu se vor dovedi demni de încrederea ta.

Îţi urez să-ţi placă Family Guy

Îţi urez să fii inteligentă şi să iubeşti cartea ca mămica ta.

Îţi urez să ai şi un pic din nebunia lu’ mătuşica…. nu strică niciodată … some action in your life.

Îţi urez să ai TOT şi să te bucuri de TOT, să preţuieşti acel TOT nu ca şi cum l-ai primi de-a gata ci ca şi cum ai fi luptat pentru el. Iar dacă mămica ta crede ca nu ţi-am urat lucrurile pe care şi le doreşte ea pentru tine atunci îi dau voie să dea edit la postarea asta şi să mai scrie, sau să schimbe

La mulţi ani, dragă Eliza sau Ilaiza cum ne place nouă să te alintăm pe englezeşte