După o lună dureroasă de absenţă, Stewie Griffin revine duminică în forţă cu un nou episod din Family Guy. Din ce-am văzut aici, nu va fi Stewie neapărat în centrul atenţiei însă sigur va avea şi el replicile lui amuzante aşa cum ne-am obişnuit. Nu ştiu sigur dacă acest come back are legătură cu faptul că tocmai mi-am scos eu piciorul din ghips după o lună de zile sau cu faptul că duminică atunci când apare este ziua mea onomastică şi acest episod vine drept cadou. Either way…clar are legătură cu mine.
Apropo de Stewie şi de subiectul cel mai discutat al momentului, deşi votul este secret… daţi-mi voie să-mi exprim şi eu opţiunea electorală pentru următorii 5 ani:
Am învăţat să mă uit la Grey’s Anatomy de la prietena mea Alina atunci când nu mă simţeam tocmai bine şi mă lua să dorm la ea în cămin pentru că ştia mereu când simţeam nevoia să nu fiu singură. Apoi când nu dormeam la ea dădeam play în acelaşi timp şi comentam prin sms-uri scenele mai interesante. Ajunsesem să fiu foarte ataşată serialul acesta deşi am început să mă uit la el de la sezonul 5.
Acum mă uit la sezonul 6 şi parcă îi lipseşte ceva. Nu mai sunt aşa de încântată de el. Nu îmi dau seama dacă e din cauză că lucrurile s-au complicat mult prea mult, că dramele sunt mai drame ca niciodată sau că personajele mele preferate nu-şi mai găsesc locul şi nu mai reuşesc să fie fericite în niciun fel.
Cu toate astea nu vreau să renunţ la serial pentru că 40 de minute pe săptămână înseamnă foarte puţin raportat la cât de mult înseamnă chiar şi o scenă de 3 secunde care te pune pe gânduri. În episodul pe care l-am văzut aseară au fost două replici care mi-au plăcut. Prima este despre pace iar a doua despre momentul în care ceva care ni se pare lipsit de soluţie, îşi găseşte într-un final soluţia.
Peace is not a permanent state. It exists in moments, fleeing, gone before we even knew it was there. We can experience it at any time, in the stranger’s act of kindness, a task of requires a complete focus, or simply a comfort of an old routine. Every day we all experience these moments in peace, the trick is to know when they are happening so that we can embrace them, live in them. And finally let them go.
I survived a war. Did you know that? No. I survived a war where they put bodies into mass graves, where there’s once a playground. I survived the death of my family… My parents, my brothers and sisters. Then I survived the death of my wife and child when they starved to death in the refugee camp. I survived the loss of my country, of hearing my mother tongue spoken, of knowing what it feels like to have a place to call home. I survived. And I will survive the loss of my legs. If I have to, I’ll survive it. Okay? But, Derek, there is always a way. When things look like there’s no way, there is a way. To do the impossible, to survive the unsurvivable, there is always a way.
Recunosc că e film (sau literatură în film cum îmi place mie să-i spun) însă cum ar putea să nu te pună pe gânduri aşa o scenă…
Întotdeauna mi-au plăcut începuturile şi finalurile din Desperate Housewives în care Mary Alice Young face o introducere în acţiune şi apoi o concluzie la tot ce s-a întâmplat. În episodul nou (seria 6, ep. 5), a vorbit despre felul în care judecăm oamenii fără să ştim motivele din spatele faptelor lor sau fără să ne dăm seama că în aceeaşi situaţie şi noi am proceda la fel sau chiar mai rău.
“It is in our nature to judge the people around us. We judge the way strangers dress. The way our neighbors tend their lawns and the way our friends act in public. We make these judgements all the time – never thinking that one day we may be judged ourselves.”
„Is in our nature to judge people around us. If they ignore our wishes we believe they are disrespectful. If they don’t watch their children we conclude they are unfit parents. If we catch them cheating we assume we know their reasons. But what will happen when we finally stop to judge our own lives. It can be painful to step back and see what we’ve been doing and even more painful to realize we have no intention of stopping it!”
Am auzitde nenumărate ori prieteni spunând în legătură cu anumite lucruri “eu n-aş face niciodată aşa ceva” şi apoi peste un anumit timp i-am văzut făcând chiar lucrul acela. Nu-mi vine niciun exemplu în minte însă cu siguranţă mi s-a întâmplat şi mie. Într-adevăr e în natura noastră să judecăm pe alţii şi cu toţii o facem fie că o recunoaştem sau nu, fie că doar o gândim, fie că o mai spunem şi altcuiva. Impulsul de a judeca este foarte puternic şi ne trebuie o experienţă de viaţă foarte vastă ca să ne dăm seama şi în loc să judecăm să înţelegem. Dar cu exerciţiu se poate. M-am trezit de multe ori gândind “da, nu cred că procedează bine însă eu oare nu aş face la fel în situaţia lui/ei?”.
Mă gândeam că e frumos să facem în fiecare zi câte un exerciţiu de toleranţă faţă de cei din jur. De fapt cred că ideea e să ne uităm mai mult în propria curte înainte să o judecăm pe cea a vecinilor. Sau să n-o judecăm deloc, indiferent cum arată a noastră. Tot îmi vine în minte bancul acela stupid cu Iisus care zice că cine n-are niciun păcat să arunce primul cu piatra. Şi brusc sare o piatră din mulţime iar Iisus zice “Mamă, dar te potoleşti?”. În fine, stupid joke dar you get the point
Duminică am trecut pentru prima oară graniţa la fraţii noştri de peste Prut. Călătoria a fost ciudată, m-am simţit ca într-un film vechi rusesc. Am aflat şi eu cu ocazia asta ce înseamnă tren cu cuşetă: o banchetă normală jos şi una suprapusă pe care pui cearşaf şi pernă. Când a venit să verifice paşapoartele, controlorului îi păream probabil mai tânără pentru că începuse să calculeze băbeşte pe sub mustaţă… 84-94-04… s-a oprit când a trecut de 20 şi a văzut că am voie să călătoresc peste graniţă neînsoţită de părinţi.
Am observat că dacă îţi cumperi bilet şi nu mergi cu naşul eşti privit ca un infractor. La întoarcere vroiau să ne aşeze pe alte locuri ca să ne facă nouă un bine că “aşa e omeneşte” însă noi nu am acceptat omenia lor şi am vrut locurile noastre. Este, ce-i drept, mult mai convenabil să mergi cu naşul, economiseşti destul de mulţi bani. Românii sunt foarte zeloşi când verifică paşapoartele. Te întorc pe toate părţile deşi semeni perfect cu poza din paşaport. Trebuie să le mai arăţi şi alte acte ca să le demonstrezi. Cică ar face aşa ceva fiindcă aşteaptă şpagă. Hmmm… spagă pentru ce? Pentru că sunt eu ăla din paşaport? Not a chance.
La nuntă a fost foarte frumos, modovenii sunt nişte oameni cu un suflet mare care ştiu să se distreze şi astfel te distrezi şi tu numai uitându-te la ei (că doar n-o să dansezi într-un picior… decât un blues ). Au reuşit ei să facă să danseze cetăţeni americani pe muzică populară. Tradiţiile nu sunt foarte diferite, ce am văzut altfel au fost banderolele ca de miss şi mister pe care le-au purtat naşii şi domnişoarele şi cavalerii de onoare (vornicica şi vornicel adică). Şi mâncarea a fost foarte bună, o combinaţie reuşită de nou şi vechi. Cel mai mult ne-a plăcut muzica. Nu aveau instrumente însă cântau superb vocal. Mi-a plăcut că s-au ţinut discursuri, chiar dacă toţi spuneau mai mult sau mai puţin aceleaşi lucruri. Mi-a plăcut cel mai mult discursul miresei în care a mulţumit fiecărui invitat care a venit de departe să ia parte la bucuria lor.
Întotdeaua am ştiut că oamenii din Republica Moldova sunt buni la suflet, respectuoşi şi cu un pronunţat simţ al tradiţiei însă mă bucur că am avut ocazia să merg la ei acasă şi să văd lucrurile astea încă o dată pentru că la ei acasă eşti la tine acasă oricând.
O nouă melodie pe sufletul meu. E de pe coloana sonoră a filmului My Sister’s Keeper, film despre care am mai vorbit într-o altă postare când vă spuneam de altă melodie pe sufletul meu. Melodia e cântată de Priscilla Ahn şi face parte din albumul A Good Day, un album care merită ascultat.
Apropo de filme, trebuie să vedeţi The Ugly Truth cu Katherine Heigl pe care sigur o ştiţi din faimosul Grey’s Anatomy. E o comedie care deşi previzibilă este foarte haioasă şi romantică.
